Astăzi începem o serie de ture prin București. Deși centrul orașului este, desigur, cel mai vechi și mai frumos, vom începe explorarea dinspre periferie, iar prima noastră oprire va fi în Giulești.
Today we begin a series of tours through Bucharest. Although the city center is, of course, the oldest and most beautiful, we will start the exploration from the outskirts, and our first stop will be in Giulești.
Este important de menționat că împărțirea Bucureștiului pe cartiere nu corespunde întotdeauna cu delimitările administrative ale sectoarelor. Din acest motiv, nu vom urma liniile administrative pentru planificarea traseelor noastre, ci ne vom concentra pe povestea cartierelor și specificul lor.
Bucureștiul, ca oraș, s-a născut între albiile a două mari râuri care îl străbat: Colentina, la nord, și Dâmbovița, la sud.
Dâmbovița este un râu de 250 km lungime, cu obârșia în Munții Făgăraș, care traversează Bucureștiul și se varsă în râul Argeș, la Budești, în județul Călărași. În București, Dâmbovița își face intrarea prin vest, traversând cartierul Giulești.
It is important to mention that the division of Bucharest into neighborhoods does not always match the administrative boundaries of the sectors. For this reason, we will not follow the administrative lines for planning our routes but will focus on the story of the neighborhoods and their specifics.
Bucharest, as a city, was born between the banks of two major rivers that cross it: Colentina to the north and Dâmbovița to the south.
Dâmbovița is a river 250 km long, originating in the Făgăraș Mountains, passing through Bucharest, and flowing into the Argeș River at Budești, in Călărași County. In Bucharest, Dâmbovița enters from the west, crossing the Giulești neighborhood.
via facebook.com/estibucuresti
Începem deci și noi tot din vestul Bucureștiului, și vom vizita mai întâi cartierul Giulești.
Giuleștiul este un exemplu interesant de cartier împărțit administrativ între sectoare: marea sa majoritate aparține Sectorului 6, iar restul, Sectorului 1.
We then also start from the west of Bucharest and will first visit the Giulești neighborhood.
Giulești is an interesting example of a neighborhood administratively divided between sectors: the vast majority belongs to Sector 6, while the rest is part of Sector 1.
Cartierele Giuleștiului (în roz) în cadrul sectoarelor 1 și 6 ale Bucureștiului (în roșu, respectiv negru) // The Giulești neighborhoods (in pink) within Sectors 1 and 6 of Bucharest (in red and black, respectively)
Pe traseu avem câteva obiective interesante (nu foarte multe, dar importante), precum și o experiență unică, pentru care am renunțat la confortul mașinii.
Am mai vizitat zona anterior cu mașina, iar o parte dintre fotografiile de mai jos sunt din vara anului trecut, când am explorat ruinele Mănăstirii Chiajna, cel mai important obiectiv de pe acest traseu.
De data aceasta am plecat de acasă cu metroul, până la stația Crângași.
On the route, we have a few interesting (not many, but important) landmarks, as well as a unique experience, for which we gave up the comfort of the car.
We had previously visited the area by car, and some of the photos below are from last summer, when we explored the ruins of the Chiajna Monastery, the most important landmark on this route.
This time, we left home by subway, heading to the Crângași station.
Peisaj suburban pe Calea Giulești // Suburban landscape on Calea Giulești
Pe teritoriul actualelor cartiere Crângași, Giulești-Sărindari și Giulești-Sârbi au fost descoperite urme de locuire din perioada neolitică (cultura Boian, faza Giulești), iar mai târziu, în Evul Mediu, în aceste zone erau deja atestate sate. Odată cu expansiunea Bucureștiului, ele au fost treptat integrate în oraș. În perioada ceaușistă, cartierul Crângași a fost parțial inundat în vederea construcției Lacului Morii, în timp ce cartierele Giuleștiului au păstrat un caracter rural, cu case mici, grădini și terenuri agricole.
Străzile sunt, în general, în stare precară, iar câinii maidanezi sunt o realitate. Acest caracter suburban al zonei are atât dezavantaje, lesne de intuit, cât și avantaje, printre care liniștea cartierelor, dată de faptul că puțini oameni se plimbă pe străzi fără un scop precis - mai puțin noi! Vom explora mai detaliat istoria cartierului mai jos; pentru moment însă, să ne continuam traseul.
On the territory of the present-day Crângași, Giulești-Sărindari, and Giulești-Sârbi neighborhoods, traces of Neolithic habitation (Boian culture, Giulești phase) have been discovered, and later, in the Middle Ages, these areas were already home to villages. With the expansion of Bucharest, they were gradually integrated into the city. During the Ceaușescu era, the Crângași neighborhood was partially flooded to make way for the construction of Lake Morii, while the Giulești neighborhoods retained a rural character, with small houses, gardens, and agricultural land.
The streets are generally in poor condition, and stray dogs are a reality. This suburban character of the area comes with both disadvantages, which are easy to guess, and advantages, such as the tranquility of the neighborhoods, given that few people wander the streets without a clear purpose – except for us! We will explore the history of the neighborhood in more detail below; for now, however, let’s continue our journey.
Calea Giulești, Drumul Săbăreni și Intrarea Chitila Triaj // Calea Giulești, Drumul Săbăreni and Chitila Triaj Entry
Din păcate, metroul nu ajunge în zona Giulești, așa că am continuat călătoria cu autobuzul 162. Autobuzul a traversat cartierul Crângași (pe care îl vom explora cu altă ocazie) și a intrat în Giulești-Sărindari la intersecția dintre Bulevardul Constructorilor și Calea Giulești. Am continuat pe Calea Giulești, care, în dreptul Institutului Pasteur, devine granița nordică a cartierului Giulești-Sârbi (învecinându-se cu Chitila), până la intersecția cu Drumul Săbăreni.
Institutul Pasteur a fost înființat în anul 1906, fiind o filială a celebrului Institut Pasteur din Paris, fondat de Louis Pasteur. Scopul său principal a fost cercetarea în domeniul microbiologiei, vaccinologiei și bolilor infecțioase. De-a lungul decadelor, institutul a contribuit la descoperiri importante, inclusiv la dezvoltarea unor vaccinuri pentru boli precum rabia și difteria, dar și la cercetarea unor virusuri și bacterii de mare interes pentru sănătatea publică, având un rol semnificativ în combaterea epidemiei de gripă și în prevenirea altor boli infecțioase.
Unfortunately, the subway doesn't reach the Giulești area, so we continued the journey with bus 162. The bus crossed the Crângași neighborhood (which we will explore separately) and entered Giulești-Sărindari at the intersection of Bulevardul Constructorilor and Calea Giulești. We continued on Calea Giulești, which, at the Pasteur Institute, becomes the northern border of the Giulești-Sârbi neighborhood (bordering Chitila), up to the intersection with Drumul Săbăreni.
The Pasteur Institute was founded in 1906 as a branch of the famous Pasteur Institute in Paris, which was established by Louis Pasteur. Its main goal was research in the fields of microbiology, vaccinology, and infectious diseases. Over the decades, the institute contributed to important discoveries, including the development of vaccines for diseases such as rabies and diphtheria, but has also been involved in the research of viruses and bacteria of major public health interest, playing a significant role in combating the flu epidemic and preventing other infectious diseases.
De aici, noi ne-am îndreptat spre vest, pe Drumul Săbăreni, până la stația Podul Ilfovăț. Calea Giulești face însă, de la acest punct, două curbe mari spre sud-vest și, la capătul celei de-a doua, care se transformă treptat dintr-un bulevard în drum de pământ, ajunge la ruinele Mănăstirii Chiajna.
From here, we headed west on Drumul Săbăreni, to the Podul Ilfovăț station. However, from this point, Calea Giulești takes two large turns southwest, and at the end of the second one, which gradually transforms from a boulevard into a dirt road, it reaches the ruins of the Chiajna Monastery.
Mănăstirea Chiajna a fost construită între 1774 și 1790, în timpul domniilor lui Alexandru Vodă Ipsilanti și Nicolae Mavrogheni, în stil neoclasic, cu dimensiuni mari pentru acea vreme. Deși era destinată să fie un important lăcaș de cult, nu a fost niciodată sfințită, fiind bombardată de turci înainte de acest moment. Construcția a supraviețuit atacului, dar a fost părăsită în timpul ciumei, iar cupola a căzut în urma cutremurului din 1977, generând astfel o sumedenie de mituri urbane despre cum construcția ar fi blestemată.
The Chiajna Monastery was built between 1774 and 1790, during the reigns of Alexandru Vodă Ipsilanti and Nicolae Mavrogheni, in a neoclassical style, with large dimensions for that time. Although it was meant to be an important place of worship, it was never consecrated, as it was bombed by the Turks before this could happen. The building survived the attack, but was abandoned during the plague, and its dome collapsed during the 1977 earthquake, leading to numerous urban legends about the construction being cursed.
Ruinele au rămas fragile și continuă să se deterioreze din cauza proximității față de calea ferată și a traficului aerian intens. Din 2008 s-a reînceput viața monahală în biserica de lemn „Acoperământul Maicii Domnului”, iar din 2011, Biserica Ortodoxă a revendicat ruinele, asumându-și întreținerea și o eventuală restaurare. Aici este site-ul lor.
The ruins have remained fragile and continue to deteriorate due to their proximity to the railway and due to intense air traffic. Since 2008, monastic life has resumed in the wooden church „Acoperământul Maicii Domnului,” and since 2011, the Orthodox Church has claimed the ruins, taking responsibility for their maintenance and potential restoration. Here is their website.
Noi am vizitat Mănăstirea Chiajna vara trecută, într-o zi cu o căldură sufocantă. Aici am întâlnit plante curajoase, rezistente la seceta specifică acestei zone, dar și, în depărtare, relieful cu câmpii și dealuri line care formează inima cartierului Giulești-Sârbi.
We visited the Chiajna Monastery last summer on a scorching hot day. Here, we encountered resilient plants, adapted to the drought typical of this area, and in the distance, we could see the landscape of plains and gentle hills that make up the heart of the Giulești-Sârbi neighborhood.
Din stânga sus, în ordinea acelor de ceasornic: Nalbă de pădure (Malva sylvestris); Barba caprei (Tragopogon dubius); Plevaiță (Xeranthemum annuum) și Mușețel prost (Tripleurospermum inodorum); Morcov sălbatic (Daucus carota); Iarba șarpelui (Echium vulgare) // From the top left, clockwise: Forest Mallow (Malva sylvestris); Goat's Beard (Tragopogon dubius); Immortelle (Xeranthemum annuum) and Mayweed (Tripleurospermum inodorum); Wild Carrot (Daucus carota); Viper's Bugloss (Echium vulgare)
Mai aproape de aceasta ajunge autobuzul 163, dar cum noi am mai văzut-o deja, de data aceasta am ales să încercăm ceva nou: să o privim din spate, de unde linia de cale ferată trece la doar 20 de metri, și să ne concentrăm mai mult pe Dâmbovița.
Astfel, de la Podul Ilfovăț, am parcurs câteva străduțe pline de gunoaie și câini maidanezi relativ agresivi (Fiordului, Chitila Triaj, Medrești), până la gara Bucureștii Noi. Trenurile care opresc aici sunt rare, așa că recomand achiziționarea biletelor online. Gara are un aspect destul de suspect, iar accesul se face trecând direct peste linii și printre gunoaie; de două ori ne-a trimis Google Maps peste șine – prima oară peste un dâmb de gunoaie împădurit deja (strada Fiordului), iar a doua oară după ce l-am ocolit prin Chitila-Triaj, unde chiar le-am trecut (de trei ori).
Atmosfera a fost îmbunătățită de o ceață densă, care ne-a însoțit pe aproape jumătate din traseul de astăzi.
The bus 163 reaches closer to it, but since we had already seen it, this time we chose to try something new: to view it from the back, where the railway line passes only 20 meters away, and focus more on the Dâmbovița River.
Thus, from Podul Ilfovăț, we walked along a few streets filled with garbage and relatively aggressive stray dogs (Fiordului, Chitila Triaj, Medrești) until we reached the Bucureștii Noi train station. The trains that stop here are few, so I recommend purchasing tickets online. The station has a rather suspicious appearance, and access involves crossing the tracks directly and walking through garbage; twice, Google Maps directed us across the tracks – the first time over a hill of garbage already overgrown with vegetation (Fiordului Street), and the second time after we detoured through Chitila-Triaj, where we actually passed them (three times).
The atmosphere was improved by a dense fog that accompanied us for nearly half of today's route.
Trenul a sosit și a plecat la timp, iar în scurta stație am reușit să observăm, din mers: pe stânga, ruinele, iar pe dreapta, groapa de gunoi Rudeni (în județul Ilfov). În apropierea Chiajnei, am zărit turnuri de apă prefabricate, abandonate.
The train arrived and departed on time, and during the brief ride, we managed to observe, on the move: to the left, the ruins, and to the right, the Rudeni landfill (in Ilfov County). Near Chiajna, we spotted prefabricated, abandoned water towers.
Atât s-a putut // That's all, folks!
Turnuri de apă: unul văzut din tren și unul văzut din mers // Water towers: one seen from the train and one seen while walking
Am coborât la Chiajna, tot în județul Ilfov, după doar 9 minute. De aici, am continuat pe jos, pe drumuri mai puțin poluate, dar pline de noroi, trecând pe lângă porți păzite de câini extrem de agresivi, până la intrarea pe Promenada Chiajna.
We got off at Chiajna, also in Ilfov County, after just 9 minutes. From here, we continued on foot, on less polluted but muddy roads, passing gates guarded by extremely aggressive dogs, until we reached the entrance to the Chiajna Promenade.
Deși am ieșit pentru câteva minute din București, promenada în sine se află în oraș; pe malul opus al Dâmboviței se află un drum auto, care aparține comunei Chiajna. De aici, ne așteptau 6 kilometri de mers pe jos până la Lacul Morii, 8 în total cu colțul nord-vestic al lacului.
Lacul Morii este un lac de acumulare pe râul Dâmbovița, creat pentru protecția Bucureștiului împotriva inundațiilor. Cu o suprafață de 246 de hectare, este cel mai mare lac din București, situat la aproximativ 6 km de centrul orașului, între cartierele Crângași și Giulești, și satul Roșu. Construcția a început în 1985, iar în august 1986, stăvilarul Ciurel a fost închis, adunând apele Dâmboviței în spatele său. Barajul are o înălțime de 15 metri și un corp central de beton, prelungit cu diguri de pământ de 7 km, iar volumul lacului este de 14,7 milioane de metri cubi, cu capacitate suplimentară pentru atenuarea viiturilor. Lacul are și un rol important în menținerea debitului de scurgere salubră pe Dâmbovița. Construcția acestuia a impus demolarea unor construcții existente din zona mlăștinoasă a Giuleștiului și din fostul sat Crângași.
Although we left Bucharest for a few minutes, the promenade itself is located within the city; on the opposite bank of the Dâmbovița River, there is a road that belongs to the Chiajna commune. From here, we had 6 kilometers of walking ahead of us to reach Lake Morii, 8 in total if we include the north-western corner of the lake.
Lake Morii is a reservoir on the Dâmbovița River, created for the protection of Bucharest against flooding. With an area of 246 hectares, it is the largest lake in Bucharest, located approximately 6 km from the city center, between the Crângași and Giulești neighborhoods and the Roșu village. Construction began in 1985, and in August 1986, the Ciurel sluice was closed, gathering the waters of the Dâmbovița River behind it. The dam is 15 meters high, with a central concrete structure extended by 7 km of earth dikes, and the lake's volume is 14.7 million cubic meters, with additional capacity for flood attenuation. The lake also plays an important role in maintaining a sanitary flow rate of the Dâmbovița River. Its construction required the demolition of existing structures in the marshy area of Giulești and the former Crângași village.
Înainte însă de a o lua la pas pe lângă Dâmbovița, să o luăm la pas prin istoria cartierelor Giuleștiului. Veți observa că mă refer la „ele”, la plural – pentru că mă refer la cele două diviziuni ale Giuleștiului: Giulești-Sârbi (la vest) și Giulești-Sărindari (cunoscut inițial ca Giulești-Țigănești, la est).
Prima atestare importantă a existenței istorice a Giuleștiului este hrisovul dat de Mircea Vodă, „fiul marelui și prea bunului Radu Voievod”, în anul 1548, pe care îl parafrazez în româna modernă: „Se dă poruncă slujitorilor domniei mele: lui Neagu din Pământești împreună cu fiii săi, lui Șerban și fratelui său Pecnea, precum și lui Neagu și fratelui său Bogdan, alături de toți copiii pe care îi va binecuvânta Dumnezeu, ca să le fie recunoscută, din partea lui Gherghina, toată moștenirea ce li se cuvine, deoarece aceasta este o veche și dreaptă proprietate de moștenire. Această moșie a fost cumpărată de Neagu cu fiii săi, de Șerban împreună cu fratele său Pecnea și de Neagu cu fratele său Bogdan, întreaga parte ce aparținea lui Gherghina, de la Rovina lui Micu până la Colentina, pentru suma de 1500 de aspri, plătită integral. De asemenea, aceștia au cumpărat din Giulești, împreună cu frații lor, întreaga moșie ce aparținea lui Giulea, de la Rovina lui Micu până la Colentina, pentru suma de 330 de aspri.”
Before we take a walk along the Dâmbovița River, let's take a stroll through the history of the Giulești neighborhoods. You will notice that I refer to "them," in the plural – because I am referring to the two divisions of Giulești: Giulești-Sârbi (to the west) and Giulești-Sărindari (initially known as Giulești-Țigănești, to the east).
The first significant attestation of the historical existence of Giulești is the charter issued by Mircea Vodă, "son of the great and very good Radu Voievod," in 1548, which I paraphrase: "I command my servants: Neagu from Pământești together with his sons, Șerban and his brother Pecnea, as well as Neagu and his brother Bogdan, along with all the children that God will bless them with, that they shall be recognized, from Gherghina, for all the inheritance that belongs to them, since this is an old and rightful inheritance. This estate was bought by Neagu with his sons, by Șerban together with his brother Pecnea, and by Neagu with his brother Bogdan, the entire part that belonged to Gherghina, from Rovina lui Micu to Colentina, for the sum of 1500 aspers, paid in full. Also, they purchased from Giulești, together with their brothers, the entire estate that belonged to Giulea, from Rovina lui Micu to Colentina, for the sum of 330 aspers."
Prima atestare cartografică, la 1790 // The first cartographic attestation, in 1790
În secolul următor, Giuleștiul vestic adăpostea comunități de sârbi, bulgari și alți slavi strămutați în zonă. De cealaltă parte, Giuleștiul estic, era populat de sclavi rromi (de unde și denumirea de Țigănești) și se afla în posesia Mănăstirii Sărindar. Mănăstirea, la rândul ei, își ia numele de la călugării care veneau aici să „facă sărindare” (un ritual religios).
Un hrisov emis de Radu Mihnea în 1614 clarifică modul în care moșia a intrat în stăpânirea mănăstirii, menționând: „În zilele răposatului Mihai Voievod, el singur a împresurat această moșie și a luat-o în stăpânirea domnească.” Se știe că fostul Ban al Craiovei, Mihai Viteazul, acumulase un număr considerabil de moșii încă din perioada în care era doar boier. Dintr-un act semnat de 12 boieri reiese că Mănăstirea Sărindar exista încă din secolul al XVI-lea, iar Mihai Viteazul, care a domnit la sfârșitul acestui secol, a dăruit moșia Giulești acestei mănăstiri.
In the following century, western Giulești housed communities of Serbs, Bulgarians, and other Slavs relocated to the area. On the other side, eastern Giulești was populated by Roma slaves (hence the name Țigănești) and was owned by the Sărindar Monastery. The monastery, in turn, took its name from the monks who came here to "perform the sarindare" (a religious ritual).
A charter issued by Radu Mihnea in 1614 clarifies how the estate came into the possession of the monastery, stating: "In the days of the late Mihai Voievod, he personally enclosed this estate and took it into the princely domain." It is known that the former Ban of Craiova, Michael the Brave, had accumulated a considerable number of estates even when he was just a nobleman. A document signed by 12 boyars reveals that the Sărindar Monastery existed as early as the 16th century, and Mihai Viteazul, who ruled at the end of this century, gifted the Giulești estate to this monastery.
Parohia Giulești-Sărindar, via parohiagiulestisarindar.ro // The Giulești-Sărindar Parish, via parohiagiulestisarindar.ro
Giulești-Sărindariul trece ulterior în posesia boierilor Ghiculești, existând dovezi documentare din 1752, când Matei Ghica a construit aici un foișor. Începând cu 1782, sub domnia domnitorului fanariot Alexandru Ipsilanti, zona devine de interes strategic pentru captarea apei potabile. Câțiva ani mai târziu, în 1785 (domnitorii se schimbau frecvent în acea perioadă...), fanariotul Mihai Șuțu îi însărcinează pe logofeți cu construcția de diguri și poduri pentru a preveni revărsările râului.
La începutul secolului al XIX-lea, apar mici conflicte „la graniță” între moșiile mănăstirești Chiajna și Sărindar, situate în Giulești-Sârbi și, respectiv, Giulești-Sărindari. Aceste dispute persistă până după secularizarea averilor mănăstirești, decretată de Alexandru Ioan Cuza în 1864. Ulterior, statul împarte parcele din moșie către țăranii clăcași eliberați, lucrătorii feroviari și luptătorii din Războiul de Independență (1877-1878), în timp ce partea rămasă este vândută lui Alexandru Costescu. Astfel, Giulești-Sărindari, împreună cu partea sudică a cartierului Chitila-Triaj, ajunge să fie cunoscută sub numele de Costeasca.
Giulești-Sărindari later came into the possession of the Ghiculești boyars, with documentary evidence from 1752, when Matei Ghica built a pavilion here. Starting in 1782, under the rule of the Phanariot ruler Alexandru Ipsilanti, the area became of strategic importance for capturing drinking water. A few years later, in 1785 (the rulers changed frequently during that period...), the Phanariot Mihai Șuțu entrusted the ministers with the construction of dams and bridges to prevent river floods.
At the beginning of the 19th century, small conflicts arose "at the border" between the monastery estates of Chiajna and Sărindar, located in Giulești-Sârbi and, respectively, Giulești-Sărindari. These disputes persisted until after the secularization of the monastery estates, decreed by Alexandru Ioan Cuza in 1864. Later, the state divided parcels of the estate among the freed serfs, railway workers, and soldiers from the War of Independence (1877-1878), while the remaining land was sold to Alexandru Costescu. Thus, Giulești-Sărindari, along with the southern part of the Chitila-Triaj neighborhood, came to be known as Costeasca.
via Sistematizare si modenizare socialista cartierul Crangasi
Fiind mai aproape de centrul Bucureștiului, Costeasca devine prima dintre aceste zone integrată oficial în oraș, în 1926, sub diverse nume. Se realizează lucrări ample de modernizare, precum pietruirea drumurilor, instalarea iluminatului public și dezvoltarea infrastructurii de transport, inclusiv linii de autobuz și tramvai care ajung până la Institutul Pasteur.
În perioada regimului Dej și, ulterior, a regimului Ceaușescu, se construiesc numeroase blocuri și fabrici, iar cartierul Crângași este reconfigurat spre est, cedând loc Lacului Morii. În 1968, odată cu reorganizarea administrativă, comuna Chiajna pierde Giulești-Sârbi în favoarea Bucureștiului (dar primește alte teritorii), ceea ce definitivează granițele actuale ale cartierului. Astfel, cartierele bucureștene situate la vest de Lacul Morii sunt cunoscute astăzi drept Giulești-Sârbi și Giulești-Sărindari.
Being closer to the center of Bucharest, Costeasca became the first of these areas officially integrated into the city in 1926, under various names. Extensive modernization works were carried out, such as road paving, installation of public lighting, and the development of transportation infrastructure, including bus and tram lines that reached the Pasteur Institute.
During the Dej regime and, later, the Ceaușescu regime, numerous apartment blocks and factories were built, and the Crângași neighborhood was reconfigured toward the east, giving way to Lake Morii. In 1968, with the administrative reorganization, the Chiajna commune lost Giulești-Sârbi to Bucharest (but gained other territories), which finalized the current boundaries of the neighborhood. Thus, the Bucharest neighborhoods located west of Lake Morii are now known as Giulești-Sârbi and Giulești-Sărindari.
Înainte și după sistematizarea Căii Giulești // Before and after the systematization of Calea Giulești
Acum, că îi știm povestea și am parcurs deja cel mai important bulevard al său (Calea Giulești), dar și limita sa nord-vestică, cu trenul, rămâne să ne întoarcem de unde am plecat. Pentru aceasta, parcurgem frumoasa promenadă a Dâmboviței.
Now that we know its story and have already walked along its most important boulevard (Calea Giulești), as well as its northwestern boundary by train, it's time to return to where we started. To do so, we follow the beautiful promenade along the Dâmbovița River.
Aici, între București și comuna Chiajna, o însoțim de-a lungul unui șuvoi îngust ce străbate încet insule de stufăriș. Prin acest peisaj sălbatic se disting, din când în când, păsări, predominant rațe negre (Melanitta nigra), dar și lișițe, lebede, pescăruși și alte păsări acvatice, precum și coțofene, ciocănitori și ciori.
Here, between Bucharest and the commune of Chiajna, we follow it along a narrow stream that slowly winds through islands of reed beds. In this wild landscape, birds can occasionally be spotted, predominantly black scoters (Melanitta nigra), but also coots, swans, seagulls, and other aquatic birds, as well as magpies, woodpeckers, and crows.
În fața noastră se întinde o pistă modernă și bine întreținută, cu două sensuri pentru biciclete, trotuar pentru pietoni și bănci și coșuri de gunoi la fiecare 25 de metri. Este o promenadă și frumoasă și utilă.
In front of us stretches a modern, well-maintained path with two lanes for bicycles, a sidewalk for pedestrians, and benches and trash bins every 25 meters. It is a promenade that is both beautiful and practical.
Cu chef de joacă: promenada înainte (stânga) și înapoi (dreapta) // In a playful mood: the promenade ahead (left) and back (right)
În această zi încețoșată, nu am întâlnit prea multă lume la capătul său dinspre comuna Chiajna. Pe măsură ce ne-am apropiat de Lacul Morii, zona a devenit mai animată. Până acolo, am admirat frumusețile Dâmboviței.
On this foggy day, we didn’t encounter many people at its end near the commune of Chiajna. As we approached Lacul Morii, however, the area became livelier. Until then, we enjoyed the beauty of the Dâmbovița.
Cam la jumătatea drumului, înainte de Podul de Fier, a ieșit și soarele, alungând ceața ce acoperea totul și dezvăluind un cer de un albastru pastelat. Am urcat apoi pe pod, situat între două bălți ale Dâmboviței, care duce spre „Delta Dâmboviței” – o zonă mlăștinoasă, destul de seacă în această perioadă a anului.
About halfway along the path, just before the Iron Bridge, the sun came out, chasing away the fog that had blanketed everything and revealing a pastel-blue sky. We then climbed onto the bridge, situated between two ponds of the Dâmbovița, which leads toward the "Dâmbovița Delta"—a marshy area, quite dry at this time of year.
Pe pod // On the bridge
De pe pod: privind în spate (sus) și în față (jos) // From the bridge: Looking behind (up) and in front (down)
#nofilter
Ne-am bucurat că, de aici înainte, vremea a fost mai însorită și, implicit, mai caldă. Am fi putut să urcăm, traversând câmpul, spre cartiere, pentru a vizita biserica Parohiei Giulești-Sărindari, dar de data aceasta am continuat pe promenadă până la Lacul Morii.
De la distanță, ne-a întâmpinat Podul Vechi peste Dâmbovița, pe care am găsit zeci de pescari încercându-și norocul.
We were glad that from this point on, the weather became sunnier and, naturally, warmer. We could have ventured across the field toward the neighborhoods to visit the church of the Giulești-Sărindari Parish, but this time we continued along the promenade all the way to Lacul Morii.
The Old Bridge over the Dâmbovița greeted us from a distance, and we found on it dozens of fishermen trying their luck.
Privind de pe pod: înapoi spre Giulești-Sârbi; în sud spre Militari; în est spre Crângași // Looking from the bridge: back toward Giulești-Sârbi; south toward Militari; east toward Crângași
Privind de pe pod: în nord spre Giulești-Sărindari // Looking from the bridge: north towards Giulești-Sărindari
De aici, am urcat spre colțul nord-vestic al lacului. Din păcate, promenada din această zonă nu are aceeași calitate ca cea de-a lungul Dâmboviței. Totuși, am continuat până la Insula Îngerilor.
From here, we climbed toward the northwestern corner of the lake. Unfortunately, the promenade in this area doesn’t have the same quality as the one along the Dâmbovița. Even so, we pressed on until we reached the Island of Angels.
Insula Îngerilor // The Island of Angels
Insula, deși promite, nu oferă mare lucru; se găsesc aici două debarcadere, amplasate față în față, pe fiecare parte a istmului ce leagă insula artificială de țărm, o arteziană și un foișor – toate aflate în paragină. Poate următoarea etapă de modernizare a zonei va avea mai mult succes.
The island, though promising, doesn't offer much. Here, you’ll find two docks, positioned face-to-face on each side of the isthmus connecting the artificial island to the shore, a fountain, and a gazebo—all in a state of disrepair. Perhaps the next stage of the area’s modernization will be more successful.
De pe debarcadere: din vest, spre Militari și Chiajna; înspre est, spre Giulești-Sărindari și Crângași // From the docks: from the west, toward Militari and Chiajna; to the east, toward Giulești-Sărindari and Crângași
Ultimele impresii // Last impressions
De aici, nu am mai continuat pe promenadă, ci ne-am îndreptat spre cartier pentru a lua un mijloc de transport care să ne ducă acasă. Am ales tramvaiul 11, care ne-a preluat din stația Copșa Mică și ne-a lăsat la stația de metrou Grozăvești.
From here, we didn’t continue along the promenade, but headed toward the neighborhood to catch a means of transport that would take us home. We chose tram number 11, which picked us up from the Copșa Mică station and dropped us off at the Grozăvești subway station.
Pe drum, am trecut pe lângă Stadionul Giulești, baza de acasă a echipei FC Rapid. Nu am avut nici motiv, nici dorință (să fim sinceri...) să intrăm, dar atât stadionul, cât și echipa sunt emblematice pentru zonă și pentru București în general. Ne-am documentat despre ele, păstrând admirația de la distanță.
În 1939, la 70 de ani de la inaugurarea căii ferate București-Giurgiu (prima cu capital românesc din țara noastră), muncitorii ceferiști, organizați deja din 1923 în clubul de fotbal Rapid (care a purtat, de-a lungul timpului, diverse nume), își iau în primire stadionul de acasă. După încă 80 de ani, în 2019, clădirea vechiului stadion, devenită precară și neîncăpătoare, a fost demolată pentru a face loc noului complex sportiv multidisciplinar. Finalizat în 2022, cu o capacitate de peste 14.000 de locuri, stadionul Rapidului a evoluat dintr-un loc simbolic al tradiției ceferiste într-un complex modern, destinat nu doar fotbalului, ci și promovării sportului în general.
On the way, we passed by the Giulești Stadium, home to the FC Rapid team. We had neither the reason nor the desire (to be honest…) to enter, but both the stadium and the team are emblematic for the area and for Bucharest in general. We took the time to learn about them, maintaining our admiration from a distance.
In 1939, 70 years after the inauguration of the Bucharest-Giurgiu railway line (the first one with a Romanian capital in our country), railway workers, who had been organized since 1923 in the Rapid football club (which, over time, bore various names), took ownership of their home stadium. After another 80 years, in 2019, the old stadium building, which had become precarious and overcrowded, was demolished to make way for a new, multidisciplinary sports complex. Completed in 2022, with a capacity of over 14,000 seats, the Rapid stadium has evolved from a symbolic place of railway tradition into a modern complex, designed not only for football but also for promoting sports in general.
Obosiți, dar plini de entuziasm pentru noi aventuri (nu doar) prin București, am parcurs ultima etapă a drumului nostru spre casă cu metroul. Acolo, în liniștea călătoriei, au început deja planurile pentru următoarea ieșire...
Tired but filled with excitement for new adventures (not just) through Bucharest, we made the final leg of our journey home by subway. There, in the peace of the ride, plans for the next outing had already begun to take shape...
- Cost: 0 RON
- Durată: ~6 ore
- Verdict: 7/10 - merită întrucâtva
- Cost: 0 RON
- Duration: ~6 hours
- Verdict: 7/10 - somewhat worth it
Comments